Gânduri aleatoare despre smerenie

Smerenia este virtutea supremă, este scopul final al dobândirii omului nou și a lepădării de omul cel vechi. Totalitatea celorlalte virtuți au un singur scop: debarasarea de pornirile omului cel vechi care ne împiedică să dobândim smerenia. Toate celelalte virtuți sunt doar abilități care ne învață și ne transformă ca să putem trăi smerenia care este viața în veșnicie.

Smerenia este singura virtute care ne scoate din noi și ne împinge înspre unirea cu Dumnezeu și înspre viețuirea alături de El și de sfinții Lui. Smerenia este teleportarea în Împărăția Cerurilor, finalitatea tuturor poruncilor și este prada mult dorită a războiului nevăzut. Smerenia este atunci când nu mai avem niciun dor pentru că am dobândit toate și inima noastră și-a aflat odihna.

Ni s-a dat poruncă să iubim și știm care sunt faptele concrete care corespund iubirii. Știm ce trebuie să facem ca să iubim: să iertăm, să ne jertfim, să ajutăm, să dăruim, să punem adevărul înainte, să punem ale noastre la urmă, să nu ne temem și să nu ezităm. Toate acestea să le plinim în orice facem celor pe care dorim să îi iubim. Și prin cei care îi iubim, astfel învățând cum se iubește, să lărgim cât mai mult sfera iubirii în jurul nostru. Iubirea nu este o stare, se află în confuzie și rătăcire cei care nu înțeleg concretețea iubirii. Mântuitorul a spus clar: cine împlinește poruncile Lui, acela Îl iubește.

Despre smerenie nu ne-a spus altceva Mântuitorul decât ne-a îndemnat să ne uităm la El cum este smerit cu inima. De unde înțelegem că smerenia este în inimă și nicăieri altundeva.

Dacă toate celelalte virtuți se pot imita, le putem vedea la alții și plăcute fiind nouă, le putem face și noi, smerenia este singura care este greu de depistat și de identificat și imposibil de imitat. Este atât de tainică smerenia – în sensul esenței și a definirii ei – încât nu putem vedea cu certitudine decât roadele smereniei nu și cum se practică ea.

Dar care sunt roadele smereniei și cum le vedem? Aceasta se întâmplă când în relația cu un om, așteptându-ne la război, primim pace, așteptându-ne la rău, primim binele, așteptându-ne la pedeapsă primim izbăvire, așteptând durere, primim bucurie, așteptând nimic, primim cu îndestulare multe și bune. Acel om care ne face acestea este smerit pentru că toate care vin de la el sunt ca de la Dumnezeu. Numai așa putem știi unde se află smerenia.

Cel care este smerit, oricât de mult și-ar dori să învețe și pe alții smerenia, nu poate, nu știe cum, deoarece fiecare inimă este unică, fiecare inimă are o viață a ei diferită și ceea ce într-un loc este smerenie, în altul este altceva, și invers. Dar cel smerit oricum nu se crede smerit, deci chiar dacă ar face „transfuzii de sânge duhovnicesc” cum le spunea Sf. Paisie Aghioritul, aceste transfuzii le-ar face din dragoste nu din pedagogie sau din datorie.

O amăgire în dobândirea smereniei este lupta cu mândria. Nu este de ajuns ca să ne lepădăm de mândrie ca să dobândim smerenia. Smerenia este natura firească a fiecărui lucru și a fiecărei mișcări, este lucrarea în armonia deplină cu Duhul Sfânt, exercițiul curajos al propriei voințe și manifestarea libertăți individuale fără întristarea în niciun fel a Duhului.

Mândria este starea noastră, asta suntem. Dar dacă doar luptând cu mândria și cu slava deșartă am dobândi smerenia, ar fi prea ușor. Nu avem cum să știm din ce cotloane ale sufletului nostru mai scoate un cap balaurul slavei deșarte pe care noi îl credeam biruit.

Nu putem să vorbim despre smerenie fără a aminti și dreapta socoteală, sau discernământul. Fiind o socoteală, poate fi dreaptă sau strâmbă. Câtă vreme nu avem luminarea Duhului Sfânt și nu știm care este voia Lui, nu avem decât să socotim și socoteala noastră este pe atât de dreaptă pe cât de acoperiți suntem măcar pentru acele clipe în care socotim de efectele negative ale mândriei noastre care mereu ne împinge în lături. La cei smeriți însă discernământul este starea firească, nu există socoteală, ei văd voia lui Dumnezeu prin inima lor și o trec în lucrare, fiecare faptă a celui smerit fiind o revărsare de lumină, fiecare rază cu frumusețea și rostul ei.

Dacă am zis că a ne lepăda de mândrie nu ne aduce neapărat smerenia, biruirea mândriei ne ajută măcar cu dobândirea dreptei socoteli și ne ferește de greșeli mari și de amăgire, dar fără smerenie inima rămâne însetată și plină de dor.

Trebuie ca smerenia să fie pacea deplină și încredințarea mântuirii, de aceea sfinții se fereau să spună că s-au mântuit sau că se vor mântui pentru că necrezându-se pe ei smeriți, dar cunoscând dulceața smereniei, trăiau mântuirea dar neputând transmite aceasta celor care încă se luptă cu patimile, nu aveau cum să exprime această contradicție între trăirea alături de Dumnezeu și teama de a-L pierde. Care teama de pierdere este de fapt, dorința de a-L cunoaște cât mai mult și de a se apropia de El cât mai mult și cât mai repede, orice împuținare a apropierii fiind văzută ca o cădere la iad. Atât de tainică și complexă este această virtute încât niciodată nu se consumă ci este vie în sine, crescând în om și apropiindu-l în continuu de Dumnezeu. Putem spune în final că smerenia este viața în veșnicie care pentru cei care o dobândesc începe deja de pe această lume, trecerea nemaifiind o trecere.